Boala parodontală la câini și pisici: semne și tratament

Ți s-a întâmplat să te apleci să-ți mângâi blănosul și să simți un miros neplăcut, care nu mai trece? Mulți pet parents pun respirația urât mirositoare pe seama hranei sau a vârstei. În realitate, de cele mai multe ori, ea este primul semn al unei boli care evoluează în tăcere: boala parodontală.

Boala parodontală la câini și pisici este una dintre cele mai frecvente afecțiuni întâlnite în cabinetul veterinar. Până la vârsta de 3 ani, majoritatea câinilor și pisicilor au deja semne incipiente ale bolii. Problema este că afecțiunea se dezvoltă în mare parte sub linia gingiei, acolo unde nu o putem vedea.

Popular această afecțiune mai este numită „parodontoză” sau, greșit, „paradontoză”. Mulți pet parents caută informații despre paradontoza la câini sau paradontoza la pisici, dar termenii medicali corecți sunt gingivită și parodontită. Indiferent de denumire, vorbim despre un proces inflamator cronic. El începe cu placa bacteriană și se poate termina cu pierderea dinților, durere permanentă și infecții care ajung în tot organismul.

Vestea bună este că boala se poate preveni și, dacă e descoperită la timp, se poate ține sub control. În rândurile de mai jos îți explic cum apare, prin ce stadii trece și ce semne poți observa acasă. Vorbim apoi despre diagnostic, tratament și despre rutina zilnică ce poate face diferența.

Dacă vrei să afli mai multe despre depunerile de pe dinți, citește și articolul „Tartrul la câini și pisici”.

Boala parodontală: cum apare și cum o recunoști

Ca să înțelegi de ce boala parodontală nu se rezolvă cu un simplu „detartraj din când în când”, trebuie să știi ce se petrece în gura animăluțului. Hai să le luăm pe rând: mecanismul bolii, stadiile ei și semnele care ar trebui să te trimită la veterinar.

De la placa bacteriană la parodontită

Totul începe cu placa bacteriană, o peliculă lipicioasă care se formează pe dinți la scurt timp după masă. Dacă nu este îndepărtată mecanic, prin periaj, placa se mineralizează și devine tartru. Tartrul are o suprafață rugoasă, pe care se fixează și mai multe bacterii.

Primul răspuns al organismului este gingivita, adică inflamația gingiilor. Inflamația gingiilor la câini se vede ca o margine roșie, umflată, care sângerează ușor la atingere. În această fază, leziunile sunt reversibile. O curățare profesională, urmată de igienă orală zilnică, readuce gingia la normal.

Dacă inflamația persistă, bacteriile coboară sub gingie și încep să distrugă structurile care țin dintele pe loc. Aceasta este parodontita: ligamentul parodontal și osul alveolar se pierd treptat. Apar pungi parodontale, retracție gingivală și, în final, dinți mobili. Spre deosebire de gingivită, pierderea de os nu mai poate fi recuperată.

Efectele nu rămân doar la nivelul gurii. Gingia inflamată devine o poartă de intrare pentru bacterii în circulația sângelui. Autorii studiului de mai jos amintesc că boala parodontală a fost asociată cu afecțiuni renale, hepatice și cardiace. Legătura nu înseamnă automat cauzalitate, dar arată că o gură bolnavă este o povară pentru tot organismul.

Cine este mai expus? Câinii de talie mică au un risc mult mai mare. Un studiu publicat în BMC Veterinary Research a urmărit 50 de Yorkshire terrieri. La doar 37 de săptămâni de viață, 98% dintre câinii evaluați aveau deja parodontită incipientă la cel puțin un dinte. Autorii amintesc printre rasele cele mai afectate pudelii toy și miniatură, teckelii, cocker spanielii și Jack Russell terrierii.

Nici la pisici situația nu e mai bună. Potrivit Centrului pentru Sănătatea Felinelor de la Universitatea Cornell, boala parodontală afectează aproximativ 85% dintre pisicile de peste șase ani.

Cele patru stadii ale bolii parodontale

Medicii veterinari împart boala parodontală în stadii, în funcție de cât de mult s-a pierdut din atașamentul dintelui. Ghidurile de stomatologie ale Asociației Americane a Spitalelor pentru Animale (AAHA) folosesc patru stadii:

• Stadiul 1 (PD1) – gingivita. Gingia este inflamată, dar structurile care țin dintele sunt încă intacte.
• Stadiul 2 (PD2) – parodontita incipientă. S-a pierdut mai puțin de un sfert din suportul dintelui.
• Stadiul 3 (PD3) – parodontita moderată. S-a pierdut între un sfert și jumătate din suportul dintelui.
• Stadiul 4 (PD4) – parodontita avansată. Dintele și-a pierdut peste jumătate din suport, iar prognosticul devine rezervat.

Același ghid precizează că stadializarea este cea mai precisă atunci când animalul este sub anestezie. Abia atunci medicul poate sonda fiecare dinte și poate face radiografii intraorale.

De ce contează stadiul? Pentru că el decide tratamentul. În stadiul 1, o curățare profesională și periajul zilnic sunt suficiente. În stadiul 4, în schimb, dinții afectați se extrag de cele mai multe ori.

Un lucru important de reținut: același animal poate avea dinți în stadii diferite. Un câine poate avea molari sănătoși și, în același timp, incisivi sau canini cu parodontită avansată. De aceea, evaluarea se face dinte cu dinte, nu „din ochi”. Un câine adult are 42 de dinți, iar o pisică adultă are 30, așa că o examinare completă cere timp și răbdare. Rezultatele se notează într-o fișă dentară, utilă pentru a compara evoluția de la un control la altul.

Semnele pe care le poți observa acasă

Boala parodontală este perfidă, pentru că animalele își ascund foarte bine durerea. Câinii continuă de multe ori să mănânce normal, iar pisicile sunt adevărate maestre ale disimulării. Cu toate acestea, există câteva semne pe care le poți observa acasă:

• respirație urât mirositoare (halitoză), care persistă;
• gingii roșii, umflate sau care sângerează;
• depuneri gălbui sau maronii pe dinți, mai ales pe canini și pe măselele din spate;
• salivație excesivă, uneori cu urme de sânge;
• mestecat pe o singură parte sau scăparea hranei din gură;
• atingerea repetată a botului cu laba;
• refuzul recompenselor tari sau al jucăriilor de ros;
• dinți mobili sau dinți lipsă.

Broșura AVMA amintește și semne mai discrete, precum scăderea apetitului, iritabilitatea sau alte schimbări de comportament. La pisici, merită să fii atent la preferința bruscă pentru hrana umedă. Cornell notează că pisicile cu gingivită aleg uneori hrana moale.

Tot la pisici, gingivita nu are mereu legătură doar cu placa. Ea poate fi asociată cu boli precum virusul imunodeficienței feline (FIV), leucemia felină, calicivirusul, boala renală severă sau diabetul. În plus, pisicile au frecvent resorbții dentare, leziuni dureroase care distrug dintele din interior. Potrivit aceleiași surse, între 30% și 70% dintre pisici prezintă semne ale acestui proces.

Cum verifici gura acasă? Alege un moment liniștit, ridică ușor buza superioară și privește dinții din lateral, fără să forțezi deschiderea gurii. Gingia sănătoasă este roz și netedă, iar dinții nu au depuneri groase. Dacă vezi o linie roșie la baza dinților sau tartru maroniu, programează un control.

Dacă nu ești sigur că blănosul tău are dureri, îți recomand articolul „Cum recunoști durerea la animale? Semne și soluții”.

Diagnostic, tratament și prevenție

Odată ce boala a fost observată, pașii următori sunt clari: un diagnostic corect, un tratament adaptat stadiului și o rutină de prevenție pe care să o poți susține. Le iau pe rând, pentru că fiecare are rolul ei.

Cum se pune diagnosticul și de ce e nevoie de anestezie

Diagnosticul începe cu un examen clinic al cavității bucale, făcut cu animalul treaz. Medicul se uită la gingii, la depuneri, la mobilitatea dinților și la eventualele leziuni. Acest examen dă însă doar o imagine parțială, pentru că boala se dezvoltă sub linia gingiei.

Evaluarea completă se face sub anestezie generală. Abia atunci medicul poate măsura adâncimea pungilor parodontale cu o sondă și poate face radiografii dentare. Radiografia arată cât os s-a pierdut și dacă rădăcinile sunt afectate, lucru imposibil de văzut cu ochiul liber.

Știu că anestezia sperie mulți părinți de blănoși. Ghidurile AAHA recunosc chiar că teama de anestezie este motivul cel mai des invocat pentru amânarea procedurilor dentare. Totuși, aceeași organizație susține anestezia generală pentru o diagnosticare corectă și pentru a reduce stresul, riscul de rănire și riscul de aspirație.

Ce înseamnă „detartrajul fără anestezie”? AAHA explică de ce stomatologia fără anestezie nu este o opțiune. Răzuirea tartrului de pe suprafața vizibilă face dinții să arate curați, dar nu atinge zona de sub gingie, unde se află boala. În plus, animalul este imobilizat și stresat, iar o mișcare bruscă poate duce la răniri.

Înainte de anestezie, medicul îți va recomanda analize de sânge și un examen clinic general. La animalele senioare sau cu boli cronice, protocolul anestezic se adaptează, dar vârsta în sine nu este o contraindicație. Dacă ai un blănos în vârstă, îți recomand și articolul cu sfaturi despre îngrijirea câinilor seniori. În ziua procedurii, animalul vine nemâncat. Potrivit aceleiași broșuri AVMA, majoritatea animalelor sunt în picioare la câteva minute după trezire și pleacă acasă, de obicei, în aceeași zi.

Parodontoza la câini și pisici: tratament în funcție de stadiu

Tratamentul bolii parodontale la câini și pisici depinde de stadiu și se face întotdeauna sub anestezie. Procedura de bază include detartrajul deasupra și sub gingie, lustruirea dinților și clătirea cavității bucale.

În stadiul 1, această curățare profesională este de obicei suficientă. În stadiul 2, ghidurile AAHA recomandă în plus curățarea zonelor de sub gingie și, la nevoie, aplicarea locală de antimicrobiene. În stadiul 3 este nevoie de terapie parodontală, iar succesul ei depinde de un periaj zilnic constant acasă. În stadiul 4, dinții cu pierdere mare de os se extrag sau, mai rar, se fac intervenții chirurgicale parodontale.

Parodontoza la câini: tratament. La câine, extracțiile se fac adesea pe dinții mici din față și pe premolari, mai ales la rasele mici. Caninii și molarii mari pot fi uneori păstrați prin terapie parodontală, dacă te poți angaja la o igienă orală zilnică.

Parodontoza la pisici: tratament. La pisici, boala avansată evoluează mai repede spre stadiul final. Cornell arată că, în astfel de cazuri, extracția este adesea singura opțiune rezonabilă. Dinții cu resorbție dentară se extrag și ei, pentru că sunt dureroși. Dacă există o boală de fond, cum ar fi FIV sau boala renală, ea trebuie tratată în paralel.

Un tratament parodontoză câini sau pisici nu se rezumă la antibiotice. Antibioticele pot reduce temporar infecția, dar nu îndepărtează placa și tartrul. Cornell subliniază chiar că există foarte puține dovezi că tratarea gingivitei doar cu antibiotice ar fi eficientă. Fără curățare mecanică, boala revine. Nici apa de gură sau aditivii pentru apă nu pot ajunge în pungile parodontale adânci.

După procedură, animalul primește analgezice și, de obicei, hrană umedă câteva zile. Dacă medicul este de acord, o supă de oase călduță poate face masa mai ușor de acceptat în primele zile. Mulți părinți de blănoși observă că animalul devine mai jucăuș după extracții, semn că durerea era acolo de mult timp. Medicul îți va spune când să revii la control, de obicei după 10–14 zile, pentru a verifica vindecarea.

Prevenția acasă – periajul și rutina zilnică

Prevenția este cea mai eficientă armă împotriva bolii parodontale. Periajul regulat este cel mai eficient lucru pe care îl poți face acasă pentru a menține dinții sănătoși între curățările profesionale.

Cum îl obișnuiești cu periajul? Începe cu degetul, apoi trece treptat la o periuță moale, potrivită taliei. Lasă-l să guste pasta și oferă-i o recompensă după fiecare spălare. Primele zile pot dura doar câteva secunde. Concentrează-te pe partea exterioară a dinților și pe linia gingiei, acolo unde se depune cea mai multă placă. Ideal, periajul se face zilnic, pentru că placa începe să se mineralizeze în câteva zile. Atenție însă: dacă gingiile sunt deja foarte inflamate, periajul poate durea. Vă recomand ca, în acest caz, să discutați întâi cu medicul veterinar.

Ce pastă folosești? Folosește doar pastă de dinți profesională. Produsele de igienă orală pentru oameni pot fi toxice pentru pisici, iar regula se aplică și la câini. Găsești variante adaptate în secțiunea de îngrijire dentară câini și pisici.

Recompensele dentare ajută? Pot ajuta, dar nu înlocuiesc periajul. Alege recompense pentru câine sau recompense pentru pisică potrivite taliei și obiceiurilor de mestecat. Evită oasele și obiectele foarte dure, care pot fractura dinții. Pentru ros, alege jucării pe măsura taliei, care cedează ușor la apăsare.

Contează hrana? Există diete dentare speciale, cu granule mai mari și o textură care curăță suprafața dintelui la mestecare. Ele pot fi utile ca parte a prevenției. Alegerea lor se discută însă cu medicul veterinar, mai ales la animalele cu alte boli cronice.

Dacă îți place să gătești pentru blănosul tău, încearcă și rețeta de dental sticks homemade pentru câini.

Cât de des la veterinar? La câinii de talie mică și medie și la toate pisicile prima evaluare dentară sub anestezie trebuie să aibă loc până la vârsta de un an. După aceea, controlul oral ar trebui să facă parte din fiecare vizită anuală.

Ce trebuie reținut? Respirația urât mirositoare nu e normală, iar boala parodontală nu se vindecă de la sine. Uită-te în gura blănosului tău o dată pe săptămână, periază-i dinții cât mai des și discută cu medicul veterinar la primele semne. Cu cât intervii mai devreme, cu atât tratamentul e mai simplu, iar animăluțul tău suferă mai puțin.